Ursul păcălit de vulpe

Era o iarnă grea, și Vulpea era nemâncată de trei zile. Mergea prin zăpadă cu burta goală și cu nasul în vânt.

Iepurii dormeau în vizuini, șoarecii s-au ascuns sub zăpadă, și nicăieri nu era nimic de mâncare.

Deodată a simțit un miros bun: pește!

Pe drum venea un om cu o căruță plină cu pește, trasă de un căluț.

— Aha! a zis Vulpea încet. Știu eu ce am de făcut.

S-a întins în mijlocul drumului, cu picioarele țepene, de parcă ar fi înghețat.

Omul a oprit căruța și s-a dat jos. A întors-o cu cizma pe o parte și pe alta. Vulpea nici nu clipea.

— Ia uite ce vulpe frumoasă! s-a bucurat omul. O iau cu mine acasă.

A pus-o în căruță, peste pește, și a pornit mai departe, fluierând.

Dar Vulpea a deschis un ochi. Apoi pe celălalt. Și, pe tăcute, a aruncat pe drum pește după pește:

Buf! Buf!

La urmă a sărit și ea din căruță și a strâns peștele grămadă. Omul a ajuns acasă fluierând și abia acolo a văzut că nu mai avea nici pește, nici vulpe.

Vulpea tocmai se așeza să mănânce, când din pădure a ieșit Ursul, măturând zăpada cu coada lui lungă și stufoasă.

— Bună seara, cumătră! Ce pește frumos ai! Îmi dai și mie?

Ursului îi era și lui foame. Iarna, urșii dorm, dar pe el l-a trezit mirosul de pește.

Vulpea nu voia să-l împartă, așa că a zis:

— Prinde-ți singur, cumetre! E ușor. Te duci la lac, faci o copcă în gheață, bagi coada în apă și stai liniștit toată noaptea. Peștii se agață singuri de ea.

Ursul a crezut-o. S-a dus la lac, a făcut o copcă și și-a băgat coada în apa rece.

Și a stat. Stelele s-au aprins una câte una, iar luna a trecut pe cer de la un capăt la altul. A stat toată noaptea. Îl ciupea frigul, dar nu se mișca, să nu sperie peștii.

— Uuu, câți pești se agață! își zicea el, simțind coada tot mai grea. Mâine o să am pește cât pentru toată iarna.

Dar nu erau pești. Era gheața, care se strângea încet în jurul cozii.

Dimineața, Ursul a tras cu putere:

Trosc!

S-a ridicat, și coada lui cea lungă a rămas prinsă în gheață. Nu-l durea nimic, dar tare s-a mai supărat când a văzut ce a pățit!

— Cumătră Vulpe! a mormăit el.

Dar Vulpea era departe, după deal. Ursul s-a întors în bârlog, bombănind:

— De acum, nu mai cred vorbele frumoase!

Apoi s-a făcut covrig și a dormit până la primăvară, cu nasul în labe. Și de atunci, urșii au coada scurtă.