Povestea lui Pinocchio

Într-un orășel de demult trăia un tâmplar bătrân și sărac, pe nume Geppetto. Într-o zi, a luat o bucată de lemn și s-a gândit să-și cioplească o păpușă.

Poc! Poc! Poc!

Abia i-a făcut ochii, că ochii au clipit. I-a făcut gura și gura a râs. Iar când i-a cioplit picioarele, păpușa a sărit de pe masă și a fugit prin toată odaia.

— Te cheamă Pinocchio, a râs Geppetto și l-a prins în brațe. Și de azi ești băiatul meu.

Din hârtie cu flori i-a făcut o hăinuță, din coajă de copac, pantofi, iar din miez de pâine, o căciuliță.

A doua zi, Pinocchio trebuia să meargă la școală, dar n-avea abecedar. Geppetto și-a vândut haina, singura pe care o avea, deși afară era frig, și i-a cumpărat unul.

— Învăț tot, tată, și o să fii mândru de mine! a promis Pinocchio.

Pe drum însă a auzit muzică: în piața orașului era un spectacol de păpuși. Pinocchio a stat puțin pe gânduri, apoi și-a dat abecedarul pe un bilet și a intrat.

Păpușile de pe scenă l-au recunoscut îndată:

— E fratele nostru, Pinocchio! Vino la noi!

Și au dansat împreună până seara.

Păpușarul, un om mare, cu o barbă neagră până la genunchi, s-a încruntat la început. Dar când a auzit că Geppetto a rămas fără haină, a strănutat tare:

Hapciu!

Așa plângea el, cu strănuturi. I-a dat lui Pinocchio cinci galbeni:

— Sunt pentru tatăl tău, să-și cumpere o haină nouă.

Pe drumul spre casă, Pinocchio a întâlnit o vulpe și un motan.

— Îngroapă galbenii în Câmpul Minunilor, i-au spus ei, și până mâine crește din ei un pom plin cu galbeni!

Pinocchio i-a îngropat și a plecat să aștepte. Cum a plecat, vulpea și motanul i-au scos din pământ și au fugit cu ei. Când s-a întors Pinocchio, groapa era goală.

Obosit și ud de ploaie, Pinocchio a ajuns la o căsuță albă în mijlocul pădurii. Acolo stătea o zână cu părul albastru.

— Unde sunt galbenii? l-a întrebat ea.

— I-am pierdut, a mințit Pinocchio.

Și nasul i-a crescut cât un deget.

— Ba nu, i-am înghițit, a mințit el iar.

Nasul s-a lungit atât de mult, încât a ieșit pe fereastră și Pinocchio nu se mai putea mișca prin odaie. Zâna a râs:

— Minciunile se văd, Pinocchio, ca nasul tău.

Atunci Pinocchio a spus adevărul despre abecedar, despre teatru, despre vulpe și motan. Cu fiecare cuvânt adevărat, nasul s-a făcut mai mic, până a ajuns iar cum era.

— Acum du-te acasă, i-a spus Zâna. Tatăl tău te caută peste tot.

Pinocchio a alergat acasă. Geppetto era în pat, răcit, după ce l-a căutat toată ziua prin frig, fără haină.

— Iartă-mă, tată! De acum am grijă eu de tine.

Și s-a ținut de cuvânt. În fiecare dimineață scotea apă din fântâna vecinului, iar vecinul îi dădea un pahar cu lapte pentru Geppetto. Seara învăța literele și împletea coșulețe de vânzare. Încet-încet, Geppetto s-a făcut bine.

Într-o noapte, Pinocchio a visat-o pe Zâna cu părul albastru.

— Ai o inimă bună, i-a spus ea, zâmbind.

Dimineața, Pinocchio s-a uitat la mâinile lui. Nu mai erau de lemn! Era un băiat adevărat.

— Tată, uite-mă! a strigat el.

Geppetto l-a strâns în brațe și au râs amândoi, de i-a auzit tot orășelul.