Povestea lui Moș Nicolae

Demult, într-un oraș de lângă mare, a venit o iarnă geroasă. Vântul sufla pe ulițe.

Șuiera cu putere.

Pe o uliță îngustă mergea Nicolae, un om bun, cu barba albă și cu un felinar în mână. Se uita la fiecare fereastră, să vadă dacă cineva are nevoie de ajutor. Oamenii din oraș îl știau: unde era cineva flămând sau necăjit, venea și Nicolae.

Într-o căsuță mică, un tată și cele trei fete ale lui stăteau lângă un foc micuț. Nu mai aveau lemne. Nu mai aveau nici pâine.

Ghetuțele fetelor, ude de zăpadă, se uscau lângă vatră.

— Tată, mi-e frig, a șoptit fetița cea mică.

Tatăl le-a strâns în brațe pe toate trei.

Nicolae i-a văzut prin fereastră și s-a gândit: „Cum să-i ajut fără să afle nimeni?”

Noaptea, când toată casa dormea, Nicolae a venit în vârful picioarelor până la căsuță. A scos trei pungi mici de piele, pline cu bănuți de aur.

Una, două, trei. Le-a aruncat pe rând prin ferestruica de sus, și fiecare a căzut drept într-o ghetuță:

Zdup! Zdup! Zdup!

Apoi a plecat la fel de încet cum a venit.

Dimineața, fetița cea mică a vrut să se încalțe. Dar ghetuța era grea!

— Tată! Uite ce am găsit! a strigat ea. Bănuți de aur!

În ghetuța fiecărei surori era câte o pungă. Fetele au sărit de bucurie, iar tatăl nu-și credea ochilor.

— Acum putem cumpăra lemne pentru foc și pâine caldă, a zis el, râzând. Dar cine ne-a lăsat darurile?

Nimeni nu știa.

Tatăl voia din tot sufletul să afle cine i-a ajutat. Într-o seară, l-a văzut pe Nicolae trecând iar pe uliță, cu felinarul, uitându-se la ferestre. A ieșit în prag și l-a strigat:

— Nicolae! Tu ai fost! Îți mulțumim!

Nicolae a zâmbit și a pus un deget la buze.

— Să rămână secretul nostru.

Dar povestea a zburat din casă în casă. De atunci, în seara de 5 decembrie, copiii își curăță ghetuțele și le pun la fereastră sau lângă ușă. Iar dimineața găsesc în ele câte un dar, lăsat pe furiș de Moș Nicolae, fără să-l vadă nimeni.