Exemple de cărți personalizate pentru copii

Pentru Luca, care are grijă de lucrurile lui mici.

Afară ningea, încet-încet.

Luca a venit în cameră cu ghetuțele. Una în fiecare mână.

— Astea, Tati!

— Astea, a zis Tati. Hai să le facem curate.

Tati a adus un bol cu apă caldă și o cârpă.

Luca s-a așezat pe covor, lângă ghetuțe.

— Uite-așa, a zis Tati. Încet-încet.

Fâș-fâș!

Luca a șters o ghetuță. Apoi pe cealaltă.

Fâș-fâș! Fâș-fâș!

Zăpada de pe ele s-a dus. Praful s-a dus.

— Gata? a întrebat Luca.

Dar pe botul unei ghetuțe stătea o pată de noroi.

Luca a frecat. Pata n-a vrut.

A frecat mai tare. Pata tot acolo.

Buza mică a început să-i tremure.

Mami a venit și a înmuiat cârpa în apa caldă.

Luca s-a uitat la pată. Pata era tot acolo.

— Nu-i nimic, a zis Mami. ==Mai încercăm.==

Luca a frecat în cerculețe. Mici, mici, mici.

Și pata s-a dus!

Ghetuțele stăteau pe covor, curate, lucioase.

— Ia uite! a zis Luca. ==Le-am șters eu!==

Luca a dus ghetuțele până la ușă.

Le-a pus pe covoraș, una lângă alta.

Apoi le-a mai mișcat un pic, să stea drept.

— Gata, a zis Tati. Acum așteptăm.

În pijamale, Luca s-a lipit de fereastră. Nasul rece, geamul rece.

Fulgii cădeau mari-mari.

— Vine? a întrebat Luca.

— Vine, a zis Tati. Când dormi tu.

Luca s-a dus încă o dată la ușă.

Pâș-pâș!

Ghetuțele erau tot acolo. Goale.

— Hai la nani, a zis Mami.

În pat, sub pătură, Luca a ascultat povestea.

Mami citea încet-încet.

Ochii i s-au făcut mici.

Apoi mai mici.

Luca dormea.

Sfor... sfor...!

Lângă ușă, în întuneric, ghetuțele curate așteptau.

Afară ningea.

Dimineață! Luca a sărit din pat.

— Ghetuțele!

Pe hol, fuga-fuga, până la ușă.

Trop-trop! Trop-trop!

Ghetuțele nu mai erau goale.

— Vai! Ia uite! a zis Luca.

O portocală. Trei nuci. O mașinuță mică. Și o nuieluță cu fundă roșie.

— Mulțumesc! a șoptit Luca.

Portocala era rece și rotundă. Mașinuța mică a mers pe covoraș.

Tati a spart o nucă. Poc!

Nuieluța cu fundă roșie a pus-o Tati la apă, pe pervaz.

— Poate face frunze, a zis el.

Pe covor, lângă fereastră, au mâncat portocala.

Felie, felie, felie.

— ==Eu am avut grijă de ele!== a zis Luca.

— Ai avut, a zis Mami și l-a strâns în brațe.

Pentru Sofia, care pune steaua în vârf cu mâinile ei.

Crăciun fericit, cu luminițe calde!

— Bradul e gol! a zis Sofia.

Tati a pus cutia cea mare pe covor.

În cutie: globuri roșii, fulgi galbeni și un clopoțel mic.

— Clopoțelul îl pun eu, a zis Sofia.

Mami a agățat globurile sus.

Sofia le-a agățat jos, pe ramurile mici.

— Încet-încet, a zis Mami. Globurile se sparg.

— Încet-încet, a zis și Sofia.

La fundul cutiei era clopoțelul.

Sofia l-a scos cu amândouă mâinile.

L-a agățat pe o ramură, lângă obrazul ei.

Cling-cling!

În cutie mai era ceva: steaua.

Steaua se pune în vârf.

Sofia s-a ridicat pe vârfuri. Vârful era departe.

— E prea sus, a zis ea.

— Hopa sus! a zis Tati și a ridicat-o în brațe.

Sofia a pus steaua în vârf. Singură.

Tati a aprins luminițele.

==Steaua din vârf era a ei.==

— Uau, a șoptit Sofia.

În bucătărie mirosea a scorțișoară.

Mami a întins aluatul. Puf! Făină peste tot.

Sofia a apăsat forma: o stea. Și încă o stea.

— Una e pentru Moș Crăciun, a zis ea.

Fursecurile erau calde și miroseau a scorțișoară.

— Mmm! a zis Sofia.

Sofia a numărat: una, două, trei...

Cea mai frumoasă stea a rămas deoparte.

Afară se întuneca. Sofia a dus farfuria la brad.

Încet-încet.

Două fursecuri și un pahar cu lapte, pe măsuța roșie.

— Pentru Moș Crăciun, a zis Sofia.

Zăpada cădea mare-mare.

Sofia și-a lipit nasul de geam.

— Ce se aude? a întrebat ea.

Mami a stins lampa, ca să vadă mai bine.

Departe, în zăpadă, suna ceva.

Cling-cling! Cling-cling!

— Colindătorii, a șoptit Mami.

— Sună la fel cu clopoțelul meu! a zis Sofia.

În pat, Sofia nu voia să doarmă.

— Dar dacă Moșul nu ne găsește?

— Ne găsește, a zis Tati. ==Fursecurile tale miros până afară.==

Și i-a cântat o colindă, încet.

Luminițele clipeau în cealaltă cameră.

Sofia a închis ochii.

Afară ningea încet.

Nani, Sofia.

Dimineață. Casa era liniștită.

Sofia a mers pâș-pâș până la brad.

Lângă brad erau cutii. Multe cutii, cu fundă.

— Vai! a zis Sofia.

Pe măsuță, paharul era gol.

Pe farfurie, doar firimituri.

— A mâncat fursecurile mele! a strigat Sofia.

==A venit. Chiar a venit.==

Mami și Tati s-au așezat lângă ea, pe covor.

Toți trei, în fața bradului.

Sofia s-a uitat la stea, la clopoțel, la farfuria goală.

— ==Și eu am ajutat la Crăciun!==

Pentru Matei, care și-a făcut aripi dintr-un carton

și n-a mai avut frică de nimic în casă.

— Pe ăsta! a strigat Matei.

Trei dovleci stăteau pe covorașul din hol. Matei a pus mâna pe cel mai mare dintre toți.

— E cam greu, a zis Tati. Dar e numai al nostru.

Matei l-a bătut ușor cu palma. Dovleacul suna a tobă.

— Hai la bucătărie!

Tati a tăiat capacul, rotund, ca o pălărie.

Matei a băgat amândouă mâinile înăuntru. Era moale, umed și rece. Lingura răzuia pereții.

Hârș-hârș!

Semințele au ajuns toate într-un bol galben.

— Ia uite câte! a zis Matei. Mai multe ca stelele!

Mâinile lui erau portocalii până la coate.

— Aici ochii, a arătat Matei. Și gura mare, până aici.

Tati tăia încet, cu cuțitul lui, și nu l-a lăsat pe Matei să pună mâna.

— Și un dinte, a zis Matei. Un dinte puțin strâmb, ca al meu.

Tati a zâmbit și i-a lăsat dovleacului un dinte strâmb.

Acum dovleacul râdea exact ca Matei.

Tati a aprins o lumânare și a pus-o înăuntru. Apoi a stins becul.

În bucătărie s-a făcut cald și portocaliu. Ochii dovleacului luminau pe masă.

— Uau! a șoptit Matei.

— Și acum partea mea, a zis Mami din ușă.

Avea în mâini un carton mare și hârtie neagră.

Pe covorul din camera mare, Mami a desenat două aripi pe carton.

— Aripi de ce? a întrebat ea.

— De liliac! a zis Matei. Cu colțuri, așa.

Matei ținea hârtia neagră cu amândouă mâinile, să nu fugă.

Creionul lui Mami mergea încet, pe lângă degetele lui.

Matei a rupt hârtia neagră în bucăți.

Hârști!

Mami punea lipici, iar Matei lipea bucată după bucată peste carton.

O aripă era deja neagră de tot. Cealaltă mai aștepta.

— Mai repede! a zis Matei.

— Încet-încet, a râs Mami. Aripile bune se fac încet.

Mami a legat aripile pe spatele lui Matei, cu două fundițe galbene.

Matei a deschis brațele. Aripile s-au deschis și ele, mari-mari.

Fâl-fâl!

— Sunt liliac! a zis Matei.

— Cel mai frumos liliac din casă, a zis Tati.

Matei a mai dat o dată din aripi, numai ca să le audă.

Tati a dus dovleacul în camera mare și l-a așezat pe pervaz.

Matei a arătat cu aripa spre geam.

— Să-l vadă toți de pe stradă!

Afară era întuneric. În geam luminau un dovleac portocaliu și un liliac mic cu aripi negre.

— Ăla sunt eu, a zis Matei.

Tati a stins lumina și a aprins lanterna.

Pe perete au apărut două mâini uriașe. Apoi mâinile s-au făcut altceva.

— E un câine? a întrebat Matei.

— Liliac, a zis Tati și a mișcat degetele.

Umbra de pe perete dădea din aripi, mare-mare. Matei a râs cu toți dinții.

Matei s-a întors să ia o pernă.

Pe perete stătea o umbră neagră, uriașă, cu aripi până în tavan.

Matei a făcut un pas înapoi. Apoi încă unul. A strâns-o pe Mami de mână, tare.

— Mami... ce-i aia?

Inima lui bătea repede, ca lingura în bol.

Mami s-a lăsat pe vine lângă el și nu i-a dat drumul la mână.

— Hai să ne uităm împreună, a zis ea. Ridică o aripă.

Matei a ridicat o aripă.

Sus, pe perete, umbra cea mare a ridicat și ea o aripă. În același moment.

— Hopa, a zis Matei încet.

Umbra era a lui.

Matei a mișcat amândouă aripile, repede.

Fâl-fâl!

Umbra a dat din aripi până în tavan. Matei s-a ghemuit și umbra s-a făcut mică. S-a ridicat pe vârfuri și umbra a crescut iar.

— Mai fă-o mare! a zis Mami.

Toți trei râdeau în camera întunecată. Pe perete erau lilieci peste tot.

Și apoi Matei a zburat.

A ieșit din camera mare, cu aripile deschise, și a trecut în fugă prin holul întunecat.

Fâl-fâl! Fâl-fâl!

În urma lui, pe ușă, mai venea puțină lumină portocalie. A trecut pe lângă cuier și prin tot holul. Nu s-a oprit nicăieri și nu i-a fost frică de nimic.

— Zbor! a strigat Matei.

În bucătărie mirosea a plăcintă cu dovleac.

Matei s-a așezat la masă cu aripile pe el. Nu voia să le scoată nici la masă.

— E caldă, a zis Mami și a tăiat trei felii.

Matei a gustat și a închis ochii.

Mmm!

Apoi a mâncat toată felia, până la ultima firimitură.

Aripile s-au odihnit pe scaunul de lângă pat.

Matei stătea sub plapumă, cu ochii mari. Pe perete era o umbră mică: de scaun și de aripi.

— Ți-a fost frică? a întrebat Mami.

— Puțin, a zis Matei. Dar umbra cea mare era a mea.

Mami l-a pupat pe frunte.

— Și de mine nu mă sperii, a zis Matei și a închis ochii.

Pentru Radu, care a împlinit cinci ani și știe acum ce să-și dorească.

Lumina de dimineață i-a căzut drept pe nas.

Radu s-a așezat în capul oaselor și a ridicat o mână. Unu, doi, trei, patru... și degetul mare: cinci.

Cinci ani. Chiar azi.

— Cinci! a zis el tare, numai pentru el.

Jos, în curte, se auzea deja ceva.

Ușa s-a deschis încet.

— La mulți ani, Radu! au zis Mami și Tati deodată.

Mami ținea în mâini o coroană de hârtie aurie, cu cinci colțuri. I-a pus-o pe cap. Era exact pe măsura lui.

— Azi ești regele zilei, a zis Tati.

Radu a pipăit coroana cu amândouă mâinile și a râs.

În sufragerie, Tati umfla baloane. Obrajii i se făceau rotunzi ca două mere.

Pfuuu!

Radu a ținut balonul coral de capăt, strâns-strâns. Prea strâns: Poc!

— Nu-i nimic, mai avem, a râs Tati. Și azi ai dreptul la o dorință. Una mare.

— Ce dorință să-mi pun? a întrebat Radu.

— Asta hotărăști tu, a zis Tati.

În bucătărie mirosea a ciocolată.

Mami a întins crema cu o lingură lată, în valuri, de la margine spre mijloc.

— Uite-așa, a zis ea. Acum tu.

Radu a tras o dungă groasă cu lingurița lui. Apoi a lins lingurița.

— Mmm!

Tortul era ciocolată de sus până jos.

— Lumânările sunt ale tale, a zis Mami.

Radu le-a înfipt una câte una, apăsând ușor în cremă. Unu, doi, trei, patru... cinci.

— Ce dorință să-mi pun? a întrebat el.

— O să știi când sufli, a zâmbit Mami. Dorințele bune vin singure.

Radu s-a uitat la cele cinci lumânări și n-a știut nimic.

În curte, Radu a pus masa singur.

Cinci farfurii, cinci pahare, cinci scaune. A numărat de două ori.

Tati a legat baloanele de gard: unul albastru, unul turcoaz, unul coral.

Vântul le-a împins puțin, toate în aceeași parte.

— Gata! a strigat Radu. Pot veni!

Cioc-cioc!

La poartă stăteau Vlad și Ilinca, cu un pachet legat cu sfoară.

— La mulți ani! Câți ani ai făcut?

Radu a ridicat mâna cu toate cele cinci degete desfăcute.

— Atâția.

Ilinca i-a pus pachetul în brațe. Era moale și ușor, ca o pernă.

Apoi au alergat.

Trop-trop! Trop-trop!

În jurul mesei, pe lângă gard, iar în jurul mesei.

Coroana lui Radu a alunecat pe-o ureche, iar el a râs atât de tare că a trebuit să se oprească.

— Hai, prinde-ne! a strigat Vlad de la cireș.

S-au trântit în iarbă, toți trei, cu răsuflarea tăiată.

Sus, deasupra gardului, balonul turcoaz se desprinsese și era acum un punct mic pe cer.

— Tu ce dorință îți pui? a întrebat Ilinca.

— Nu știu încă, a zis Radu.

Și, pentru prima dată în ziua aceea, i s-a strâns puțin inima. Dacă nu-i vine nicio dorință?

Atunci s-a deschis ușa casei.

Mami a venit încet, cu tortul în mâini. Cinci flăcări mici se legănau pe el.

Tati a făcut mâinile pâlnie în jurul lor, să nu le stingă vântul.

— Încet-încet, a zis el.

Radu s-a ridicat în picioare. Curtea părea deodată toată aurie.

Tortul a ajuns pe masă, în mijloc.

Și atunci au început toți, deodată:

— La mulți ani, la mulți ani, la mulți aaani!

Vlad cânta cel mai tare. Ilinca bătea ritmul: Poc-poc-poc!

Radu stătea în fața celor cinci lumânări, cu coroana pe cap, și-i asculta pe toți.

Cântecul s-a terminat.

— Pune-ți dorința! a zis Vlad.

Radu a închis ochii. Nu-i venea nicio idee. Nicio dorință.

A deschis ochii și s-a uitat în jur: Mami, Tati, Vlad, Ilinca, curtea aurie, baloanele la gard.

Și dorința a venit singură, exact cum spusese Mami.

A tras aer adânc, cât a putut.

Ffff...!

Toate cinci, dintr-o dată. Pe masă au rămas cinci fire subțiri de fum.

— Ura! au strigat toți.

Mami l-a pupat pe creștet, peste coroană. Pup!

Radu râdea cu toată fața, cu coroana strâmbă.

Seara, pe treptele casei, mâncau toți trei câte o felie de tort.

— Îmi spui ce ți-ai dorit? a întrebat Tati.

— Se poate spune?

— Azi se poate, a zis Tati.

— Mi-am dorit încă o zi exact ca asta, a zis Radu. Cu voi toți aici.

Mami și-a pus bărbia pe creștetul lui, peste coroană.

Sus, în pat, Radu n-a vrut să-și scoată coroana.

— O strivești, a zis Mami.

— Nu-i nimic, mâine o repar, a zis el.

Mami a stins lampa. Pe gard, în curte, se mai vedea un balon albastru.

— La mulți ani, Radu, a șoptit ea.

— Mami, a zis el pe jumătate adormit, cel mai mult mi-a plăcut că am fost toți împreună.

Pentru Ilinca, care spune noapte bună pe rând tuturor.

Și pentru Țup, cel mai moale iepuraș din lume.

Pleosc!

Rățușca galbenă s-a oprit pe spumă, chiar lângă genunchii Ilincăi.

Ilinca stătea în baia caldă și bătea apa cu palmele. Tati turna apă dintr-o cană, încet, pe umerii ei.

— Încă o dată, Tati!

— Încă o dată, a râs Tati.

Ilinca s-a uitat spre scăunel. Pe scăunel era doar prosopul.

— Unde-i Țup? a întrebat ea.

Țup e iepurașul ei de pluș. El așteaptă mereu pe scăunel, lângă baie.

— Îl căutăm după baie, a spus Tati.

Gata baia!

Tati a înfășurat-o într-un prosop mare și pufos. Doar nasul și obrajii rumeni se vedeau.

Rățușca picura în mâna ei.

— Și Țup? a șoptit Ilinca.

— Îl găsim, a zis Tati. Sigur e pe-aproape.

În cameră, Mami o aștepta cu pijamaua cu stele.

— Hopa, capul! Hopa, mânuțele!

Pijamaua era moale și caldă. Stelele mici, galbene, erau toate la locul lor.

Ilinca s-a uitat în toată camera. Pe raft, pe pat, pe covor.

Niciun Țup.

Au căutat împreună.

Ilinca a scos din coș ursul, mingea, cubul albastru. Mami a ridicat plapuma și a scuturat perna.

Nimic.

Buza mică a început să-i tremure.

— Îl găsim, a spus Mami. Hai să spunem noapte bună.

Pe raft, jucăriile stăteau una lângă alta.

— Noapte bună, ursule!

— Noapte bună, minge!

— Noapte bună, cubule albastru!

Ilinca le-a mângâiat pe rând și s-a uitat și în spatele raftului. Țup nu era nici acolo.

La fereastră era luna. Mare, rotundă, galbenă ca mierea.

Ilinca a pus mânuța pe geamul rece.

— Noapte bună, lună!

— Tu l-ai văzut pe Țup?

Luna n-a zis nimic. Doar a strălucit un pic mai tare.

Pe gard stătea pisica vecinilor, albă cu pete gri.

Miau!

— Noapte bună, pisi! Ai văzut tu un iepuraș?

Pisica a clipit lung, o dată, de două ori, și s-a făcut covrig pe gard.

— Și ea doarme acum, a zis Mami.

Sub plapumă, Ilinca ținea rățușca la piept. Nu era moale ca Țup.

Tati a deschis cartea și a citit încet, cu vocea lui groasă.

Ilinca se uita la ușă.

— Mai stai, Tati.

Tati a mai stat.

Pe urmă a venit Mami și s-a așezat pe marginea patului.

A cântat încet, tot mai încet, și a mângâiat-o pe cap.

Ilinca a închis ochii. Apoi i-a deschis.

Somnul nu venea fără Țup.

— Atunci aprindem stelele, a spus Tati.

A apăsat butonul lămpii de noapte.

Și deodată, pe tavan, s-au plimbat o sută de steluțe. Pe pereți. Pe plapumă. Pe nasul Ilincăi.

— Uau! a zis Ilinca.

O steluță a alunecat de pe perete, pe jos, până sub pat.

Și acolo, în lumina ei, s-a văzut o ureche lungă, moale, cenușie.

— Țup! a strigat Ilinca.

S-a aplecat cu obrazul pe covor și a întins mâna.

L-a strâns tare la piept, cu amândouă mâinile.

Țup mirosea a casă și a lapte cald.

— Țup a dormit sub pat, a râs Tati.

— Țup e găsit! a zis Ilinca.

Mami a stins lumina mare.

În pat, sub plapumă, erau toți: Ilinca, Țup la piept, rățușca pe pernă.

Mami a pupat-o pe frunte. Tati a pupat-o pe obraz.

— Noapte bună, Ilinca.

— Toți sunt aici, a șoptit Ilinca. Noapte bună!

Steluțele se învârteau încet pe tavan. Încet... și tot mai încet.

Ilinca îl ținea pe Țup strâns la piept. Rățușca dormea pe pernă.

Luna se uita pe geam și nu zicea nimic.

Ilinca respira încet, cald, adormită.

Toți erau la locul lor.

Pentru Ana, care știe să spună ce simte.

Și care are mereu pe cineva lângă ea.

— Încă unul! Mai sus! a zis Ana.

Cubul roșu s-a așezat drept în vârf. Pe urmă cel galben. Pe urmă cel verde.

Turnul creștea. Ajungea la genunchii Anei. Pe urmă la burtică.

Ana își ținea limba între dinți și punea cuburile încet-încet, ca să nu se clatine.

— Uite-așa, uite-așa.

Mai era un cub. Cel albastru.

Ana s-a întins cât a putut și l-a pus în vârf.

— Gata! Turnul meu! a strigat ea.

Turnul era mai înalt decât umerii ei.

Mami a râs din prag.

— Ce simți acum, Ana?

— Sunt veselă! Veselă-veselă!

Și atunci Ana a atins turnul cu cotul.

Poc! Poc-poc-poc!

Cuburile au căzut toate. Albastrul s-a rostogolit până sub canapea.

— Nu! Nu, nu, nu!

Ana a rămas cu mâinile în aer. Se uita la cuburi cu ochii mari.

Pe covor nu mai era niciun turn. Doar o grămadă.

Ana s-a făcut toată fierbinte. Obrajii. Urechile. Până în vârful degetelor.

A împins cuburile cu piciorul. Unul s-a dus până la perete.

— Turn urât! Urât! a strigat ea și a strâns tare din pumni.

A vrut să plângă și să țipe în același timp.

Tati a venit și s-a așezat pe covor, lângă ea. Deocamdată n-a zis nimic.

— Ești furioasă, a zis Tati. Așa se cheamă.

— Da! Sunt fu-ri-oa-să! a zis Ana printre dinți.

— Hai să suflăm furia. Ca în lumânări, la ziua de naștere.

Au tras amândoi aer în piept. Mult, mult aer.

Ffff...!

Încă o dată. Și încă o dată.

Pumnii Anei s-au deschis singuri. Obrajii nu mai ardeau.

— Mai facem un turn? a întrebat Tati.

— Dar unul cu picioare late, a zis Ana. Ăsta nu cade.

Au pus trei cuburi lângă trei cuburi, apoi altele deasupra. Un turn gras și scund.

Ana l-a împins cu un deget. Turnul a stat.

— Ia uite!

După-amiază, fereastra s-a umplut de stropi.

Pic-pic!

Ana avea mingea în brațe.

— Mami, mergem afară?

— Nu azi, iubito, a zis Mami. Plouă prea tare.

Ana a lipit nasul de geam. Grădina era udă toată. Leagănul, iarba, frunzele galbene.

Buza de jos a început să-i tremure.

— Nu e drept, a zis Ana. Nu e drept.

Apoi n-a mai zis nimic. A stat în genunchi pe lada verde, cu fruntea pe geam.

— Ce simți acum? a întrebat Mami, încet.

Ana s-a gândit.

— Sunt tristă. Tristă tare.

Mami s-a așezat lângă ea pe covor și a deschis brațele mari.

Ana s-a cuibărit la pieptul ei. Mami o ținea strâns și nu zicea nimic.

Stropii cădeau pe geam. Inima lui Mami bătea încet, lângă obrazul Anei.

Ana a stat în brațe mult. Până a trecut un pic.

Afară s-a făcut întuneric ca seara, deși nu era seară.

Ploaia a început să bată tare în geam.

Plici-plici-plici!

Frunzele din pom se scuturau. Fâș-fâș!

— Ia uite ce ploaie, a zis Tati de pe canapea.

Ana s-a uitat pe geam cu ochii mari.

Și deodată cerul a bubuit.

Bum!

Ana a sărit. Mingea i-a scăpat din mână.

S-a strâns lângă genunchiul lui Tati și s-a ținut de pulover cu amândouă mâinile.

— Tati... ce-a fost asta?

— Tunetul, a zis Tati. Un zgomot mare și nimic altceva.

— Mie tot mi-e frică, a zis Ana. Un pic.

— Atunci ne trebuie un cort, a zis Tati.

A adus pătura vărgată din dormitor. Ana a tras un capăt peste masa joasă, iar Tati l-a tras pe celălalt până la covor.

Gata. Un cort numai al lor, cu o ușă în față.

— Intrăm! a zis Ana.

Înăuntru era cald și roșu, ca într-o lumină de felinar.

Ana stătea în cort cu genunchii la gură. Mami și Tati s-au așezat pe covor, la ușa cortului, și s-au uitat înăuntru.

— Suflăm? a întrebat Ana.

Ffff...!

Au suflat toți trei. Tunetul s-a mai auzit o dată, departe, ca un camion pe alt drum.

Când au ieșit din cort, ploaia se oprise.

Tati a deschis ușa din spate și au ieșit toți pe trepte.

Aerul mirosea a pământ ud.

Ana avea pătura pe umeri, ca o pelerină.

— Ia uite! Ia uite sus! a strigat ea.

Peste grădină se făcuse un curcubeu.

Iarba era udă leoarcă și rece la degete.

Ana și-a strâns pătura pe umeri.

— S-a dus ploaia! a zis ea. Și frica mea s-a dus.

— Da, a zis Mami. S-a dus.

Ana s-a uitat la curcubeu și a suflat o dată spre el, ca în lumânări.

— Trec toate, Mami. Ca ploaia.

Pentru Tudor, mecanicul trenului verde.

Orice lucru greu devine ușor când e joc.

— Tudor, gata joaca! E vremea de spălat pe dinți, a spus Mami din ușă.

— Nuuu!

Tudor a strâns la piept cuburile roșii. Nu voia să lase joaca pentru periuță.

— Dar periuța te așteaptă, a zis Mami.

— Nu vreau periuța!

Tudor s-a așezat pe covor cu brațele strânse la piept.

— Nu, nu și nu!

Nu-i plăcea spuma. Nu-i plăcea nici gustul. Nu-i plăcea deloc.

Mami a oftat încet și s-a lăsat lângă el, pe covor.

— Atunci stăm un pic așa, a zis ea.

Apoi a venit Tati. S-a așezat pe vine, chiar lângă Tudor.

— Știi ce-am găsit în baie? a șoptit el. Un tren.

Tudor a ridicat capul.

— Un tren? În baie?

— Un tren verde, mic-mic. Și are nevoie de un mecanic, a zis Tati.

În baie, Tati a luat periuța verde de pe raft și a ținut-o sus.

Tuc-tuc-tuc!

— Ăsta e trenul, a zis Tati. Tu ești mecanicul.

— Un mecanic? Eu?

Tudor stătea pe scăunelul roșu și se uita la periuță de foarte aproape.

Tati a pus pe periuță o perniță de spumă albă.

— Trenul are nevoie de un tunel, a spus el. Tunelul tău e chiar aici.

Și a arătat spre gura lui Tudor.

Tudor s-a gândit un pic. Apoi a deschis gura mare-mare.

— Aaa!

Trenul mergea pe șina de sus, dinte cu dinte, încet și atent.

Tuc-tuc-tuc!

— Sus curăță primul vagon, a zis Tati.

Tudor ținea gura deschisă și râdea pe nas.

Spuma îi gâdila buza și mirosea a mentă.

Nu era deloc rău, trenul ăsta.

Acum șina de jos. Dinte cu dinte, încet-încet.

Tuc-tuc-tuc!

— Hi-hi! Mă gâdilă! a zis Tudor.

Periuța verde freca și spuma creștea, tot mai albă.

Tudor a pus mâna lui mică peste mâna lui Tati, pe periuță.

— Și eu conduc! Trenul are doi mecanici.

— În față, unde se vede, a zis Tati. Și în spate, unde se ascund firimiturile.

Tuc-tuc-tuc!

Tudor a mișcat periuța singur, în spate, la dinții cei mai ascunși.

— Le-am prins! a zis el cu gura plină de spumă.

Spuma era acum cât un nor: pe buze, pe nas, până pe obraji.

Tati și-a pus un pic de spumă pe mustață.

— Vai, ninge în baie! a râs el.

— Eu sunt norul cel mic! a zis Tudor.

Și au râs amândoi până le-au tremurat genunchii.

În oglindă s-au strâmbat amândoi.

Tati a scos limba. Tudor și-a umflat obrajii, tare-tare.

Spuma îi făcea lui Tudor o barbă albă, ca de moș.

— Hi-hi-hi!

Cine era cel mai strâmb? Amândoi, la fel.

În baie era cald și totul mirosea a mentă.

Mami a venit în ușă și a început să numere.

— Unu, doi, trei...

Trenul mai avea puțin. Tuc-tuc-tuc!

— ...opt, nouă, zece! Gata!

Tudor și-a clătit gura cu apă din paharul albastru. Gâl-gâl!

Apoi a scuipat toată spuma în chiuvetă.

Tudor a zâmbit larg, cât a putut de larg.

Dinții lui erau albi și curați și străluceau.

— Uau! a zis Mami. Ce dinți!

— Mecanicul și-a făcut treaba, a zis Tati.

Tudor s-a șters cu prosopul verde și a râs.

A doua seară, Mami n-a mai spus nimic.

Nimeni nu l-a chemat. Tudor a venit singur în baie.

S-a urcat pe scăunelul roșu și s-a întins după raft, pe vârfuri.

Degetele lui au găsit periuța verde.

— Trenul e al meu, a zis el.

Tudor a pus spumă pe periuță și a pornit trenul singur.

Tuc-tuc-tuc!

Sus, jos, în față, în spate. N-a uitat niciun dinte.

În ușă, Mami și Tati se uitau și zâmbeau.

— Mecanicul conduce singur, a șoptit Tati.

În pat, sub pledul roșu, Tudor a zâmbit cu toți dinții.

— Mâine seară conduc iar trenul, a spus el.

— Singur? a întrebat Mami.

— Singur! Când e joc, pot și singur.

Mami și Tati l-au pupat pe frunte. Pup-pup!

Pentru Maria, care a auzit marea înainte s-o vadă.

— Ascultă, Maria! a spus Tati.

Maria a stat pe loc, în nisipul cald al potecii. Ceva șoptea dincolo de dealul cu iarbă.

Șșș... fâș...!

— Ce-i asta? a întrebat ea.

— Hai să vezi, a râs Mami, și au urcat toți trei pe potecă.

Sus, pe creastă, Maria a deschis ochii mari.

Marea! Mare-mare, albastră până la cer. Apa venea și pleca, venea și pleca.

Șșș... fâș...!

— Uau! a șoptit Maria.

A strâns-o pe Mami de mână și n-a mai zis nimic. Marea era mult mai mare decât se gândise ea.

Jos, pe nisipul ud, Tati a intrat primul în apă, până la glezne.

— Vino, e numai până la degete, a zis el și i-a întins mâna.

Un val mic a alergat la ei. Pleosc!

— Au, e rece! a strigat Maria și a fugit înapoi pe nisip, cu spumă pe picioare.

Valul a plecat. Nisipul făcea bule mici sub tălpi.

Pe nisip, Mami a învelit-o în prosopul cel mare, în dungi.

Maria se uita la apă de departe. Valurile erau mici, dar erau multe.

— Mi-e un pic frică, a zis ea încet.

— Nu-i nimic, a zis Mami. Stăm aici cât vrei tu. Marea nu se duce nicăieri.

Maria a mai stat. Și s-a mai uitat.

Apoi Maria s-a ridicat singură.

— Tati, ne ținem de mână?

— Ne ținem, a zis Tati.

Au intrat în apă până la genunchi. Când venea valul, săreau amândoi.

Hop! Țup! Hop!

Maria râdea cu gura până la urechi. Marea o gâdila la picioare, și frica se dusese de tot.

— Facem un castel? a întrebat Mami.

Au cărat nisip ud cu găletușa roșie. Mami bătea turnurile, Maria le făcea netede cu palmele.

Un turn. Două. Al treilea încă era doar un bot de nisip.

— Și un șanț! a zis Maria și a tras cu degetul un cerc în jurul castelului.

Nisipul se lipea de genunchi și mirosea a sare.

Pe nisip erau scoici peste tot: albe, cenușii, una gălbuie ca untul.

Maria le-a strâns în pumn și le-a pus una câte una pe vârfurile turnurilor.

— Uite-așa, a zis ea. Uite-așa.

Mami a pus-o pe ultima.

Castelul lor avea trei turnuri, un șanț cu apă și o scoică pe fiecare turn.

Deodată, un pescăruș alb s-a așezat chiar pe castel.

— Hei! E al nostru! a strigat Maria.

A pornit după el pe nisipul uscat, cu codițele sărind.

Trop-trop! Trop-trop!

Pescărușul nu se grăbea deloc. Se oprea, se uita la ea cu un ochi galben, și iar o lua la pas.

Când Maria a ajuns aproape-aproape, pescărușul a dat din aripi.

Fâl-fâl!

S-a ridicat peste apă și a plecat departe, alb pe albastru.

— Nu l-am prins, a zis Maria.

— A zburat! a râs Tati. Dar ce repede ai alergat după el!

Maria s-a uitat lung după el.

La prosop îi aștepta porumbul fiert, cald, învelit în șervet.

S-au așezat toți trei, cu picioarele în nisip.

Ronț-ronț!

— Mmm! a zis Maria, cu obrajii sărați și cu boabe galbene în jurul gurii.

Vântul mișca umbrela în dungi. Marea făcea mereu la fel: Șșș... fâș...

Pe urmă Maria s-a uitat la castel.

Apa venise mai aproape și luase un turn. Șanțul era plin, iar un perete se topea încet, moale, în apă.

— Nu! a zis Maria. Mi se strică castelul!

Buza a început să-i tremure.

— Așa face marea, a zis Mami și a luat-o în brațe. Ia nisipul și ni-l dă înapoi mâine.

Maria s-a uitat cum apa mai ia un pumn de nisip.

Soarele se făcuse portocaliu și mare, jos, peste apă.

Mergeau toți trei pe marginea udă, la pas, uitându-se în jos.

Și deodată Maria a văzut-o: o scoică roz, netedă, cu dungi albe.

A ridicat-o și a dus-o la ureche.

Șșș... fâș...!

— E marea! a zis ea. E marea înăuntru!

Au stat o clipă toți trei, cu fața la apă, în lumina portocalie.

— Pa-pa, mare! a strigat Maria și a fluturat mâna cu scoica în ea.

Marea a răspuns cum știe ea:

Șșș... fâș...!

— Mergem acasă, a zis Tati și a luat-o în cârcă, cu umbrela sub braț.

Acasă, pe masa din camera Mariei, aștepta un borcan curat, cu capac.

Maria a pus scoica roz în borcan, încet-încet, ca pe un ou.

Apoi s-a ridicat pe vârfuri și a pus borcanul pe raftul ei de sus.

— Aici stă, a zis ea. Să nu se piardă.

Pe raft, sticla borcanului s-a aprins puțin de la soarele de seară.

Seara, Mami i-a dat borcanul jos de pe raft, și Maria l-a luat în pat, în brațe.

A scos scoica și a dus-o la ureche.

Șșș... fâș...!

Era toată ziua acolo: apa rece, turnurile, porumbul cald, pescărușul alb.

— Castelul a rămas la mare, a zis Maria. Dar marea e aici, la mine în mână!

Pentru Eva, care are curaj să încerce.

Din cutii de carton se ajunge până la Lună.

Afară era frig și întuneric. Eva și-a lipit nasul de geamul rece.

— Tati! Vino repede!

Tati a venit cu două căni de ceai în mână.

— Ce e, Eva?

— Luna. Uite cum tremură de frig, acolo sus.

— Luna n-are pătură, a zis Eva. Nimeni nu i-a dat una.

Și a strâns în brațe pătura ei cu stele.

— I-o ducem noi, a zis Eva.

— Până la Lună? a întrebat Tati.

— Până la Lună. Hai să încercăm!

Din hol, Tati a adus un munte de cutii de carton.

— Din astea facem racheta? a întrebat el.

— Din astea, a zis Eva.

A desenat cu creta o rachetă mare pe cutia cea mai mare.

Cipi trăgea de o clapetă. Hârști!

Au tăiat, au lipit, au întors cutiile.

Foarfeca mergea prin carton: Hârș-hârș!

Eva ținea banda, Tati ținea cartonul.

— Îi facem și o fereastră rotundă, a zis Eva. Ca să vedem stelele.

Când au dat drumul la cutii, racheta s-a aplecat într-o parte. Conul a căzut.

Poc!

— Nu pot, a șoptit Eva. Nu stă dreaptă.

Tati s-a așezat lângă ea pe covor.

— Mai încercăm o dată. Altfel.

Eva s-a uitat la cutii. Apoi a sărit în sus.

— Îi punem aripi! Ca să stea!

Trei aripi albastre, lipite bine jos.

Și racheta a stat dreaptă, singură, în mijlocul covorului.

— Gata! a strigat Eva.

Pătura cu stele, împăturită, a intrat prima în rachetă.

— Cipi, tu ești copilotul, a zis Eva. Tu stai lângă fereastră.

Țup! Cipi s-a urcat pe clapetă, cu urechile ridicate.

Eva s-a strecurat după el, iar Tati s-a ghemuit în spate, cu genunchii la gură.

— Trei... doi... unu!

Vrrrum!

Eva s-a uitat prin fereastra rotundă.

— Ia uite! Fereastra noastră! Cea mai galbenă lumină din tot orașul!

Sus era liniște. Stelele treceau pe lângă ei ca niște fulgi aprinși.

Racheta urca încet-încet.

Cipi a lătrat la una mai mare: Ham-ham!

— Nu se mănâncă, Cipi! a râs Eva. Sunt stele.

Și deodată, mare-mare în fața lor: Luna.

Dormea. Și tremura un pic, ca un copil fără plapumă.

Eva a deschis clapeta. Aerul era rece ca gheața.

— Tati, ține-mă de salopetă, a zis ea.

— Te țin, a zis Tati.

Împreună au întins pătura cu stele peste Lună.

Încet-încet, de la o margine la alta.

Luna s-a făcut caldă și aurie. Zâmbetul i s-a lărgit un pic.

— Nani, Lună, a șoptit Eva.

Când s-au întors spre casă, stelele erau peste tot. Toate la fel.

Niciun drum, nicăieri.

— Pe unde-am venit? a întrebat Eva.

— Nu știu, a zis Tati. Zău că nu știu.

Cipi a scâncit încetișor.

Eva a tras aer în piept. S-a lipit de fereastra rotundă și s-a uitat lung în jos, printre stele.

Jos, departe, un punct galben. Apoi încă unul. Și unul mai galben decât toate.

— Acolo! Cea mai galbenă lumină din tot orașul!

Racheta a coborât peste acoperișuri, tot mai aproape de lumina galbenă.

Eva arăta drumul cu mâna.

Buf! Racheta a aterizat pe covor.

— Am reușit! a strigat Eva. Am găsit drumul spre casă!

— Știam eu că ne aduci acasă! a zis Tati.

Pe canapea, sub pătura în dungi, Eva căsca de somn.

L-a pupat pe Cipi între urechi.

— Bravo, copilot.

— Tati, chiar am ajuns până la Lună.

— Chiar am ajuns, a zis Tati.

— Mâine încercăm altceva. Împreună!