Șoricelul Chiț și luna: poveste de adormit

S-a auzit un chițcăit încet.

Șoricelul Chiț a scos nasul din gaura lui. Bucătăria dormea. Doar frigiderul torcea încet, ca o pisică mare și cuminte.

Dar în fereastră strălucea ceva mare, rotund și galben.

— O brânză! a șoptit Chiț. Cea mai mare brânză din lume!

Chiț s-a cățărat pe scaun. Apoi pe masă. Sus de tot!

Cu mustățile tremurând, și-a încolăcit coada pe un pahar, ca să nu cadă, și a mers până la marginea mesei. S-a ridicat pe vârfuri și a întins lăbuțele:

— Hai, brânză, vino la mine!

Dar luna stătea tot acolo, sus, departe.

A sărit o dată. A sărit de două ori. A sărit de trei ori.

Nu ajungea. Luna era tot acolo, rotundă și galbenă, și parcă îi zâmbea.

Chiț s-a așezat pe masă cu capul lăsat în jos.

— Nu pot să ajung la brânză, a zis el, supărat. Și îi era și foame.

Atunci a venit Tata. S-a așezat lângă el pe masă.

— Aceea nu e brânză, Chiț. E luna. Ea luminează drumul șoriceilor noaptea, ca să ajungă acasă.

Și a scos din buzunar o bucățică mică de brânză adevărată.

— Uite. Asta e brânza. Luna e ca să ne uităm la ea.

— Și luna nu se mănâncă? a întrebat Chiț.

— Nu, a râs Tata. La lună doar ne uităm.

— Deci luna e doar de privit, a zis Chiț, și a ronțăit brânza, zâmbind.

Tata l-a dus înapoi în căsuța lor și l-a învelit.

O rază de lună intra pe gaura din perete și cădea chiar pe pătuțul lui.

Chiț a căscat și și-a strâns coada pe lângă el.

— Noapte bună, lună, a șoptit el.

Și luna a stat de pază până dimineață.