Dinozaurul Trop-Trop
O poveste cu dinozauri, despre un pui care învață să meargă încet
Trop! Trop! Trop!
Așa mergea Tomi, dinozaurul cel mic. Cu pași mari-mari, prin toată valea. Frunzele de ferigă tremurau. Lui Tomi îi plăcea să meargă apăsat: așa se simțea mare de tot.
Soarele apunea, și toată valea se pregătea de culcare. Numai Tomi mergea mai departe:
Trop! Trop! Trop!
În copac, păsărelele tocmai adormiseră. Dar pașii lui Tomi le-au trezit.
Fâl-fâl!
Au zburat toate, speriate. Iar broasca țestoasă de lângă lac și-a băgat capul în carapace.
— Tomi, fă mai încet! au ciripit păsărelele.
— Dar eu doar mergeam, a zis Tomi.
Tomi s-a oprit. S-a uitat la picioarele lui mari-mari.
— Eu nu știu să merg încet, a spus el. Picioarele mele fac singure trop.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
Mama lui s-a aplecat și l-a mângâiat pe cap.
— Ba știi. Uite-așa merge un dinozaur care nu vrea să trezească pe nimeni. Pe vârfuri:
Pâș-pâș!
Tomi a încercat. Prima dată i-a ieșit un „trop” mic. A doua oară, un „trop” și mai mic. A treia oară, pe vârfuri, cu coada sus:
Pâș-pâș! Pâș-pâș!
A trecut pe lângă broasca țestoasă. Țestoasa nici nu s-a mișcat. A trecut pe lângă lac. Nici apa nu s-a mișcat.
— Mami, am reușit! a șoptit Tomi.
Acasă, sub ferigile mari, Tomi s-a cuibărit lângă Mama.
— Noapte bună, Tomi Trop-Trop, a șoptit Mama.
Mama l-a învelit cu o frunză mare de ferigă.
— Noapte bună... a șoptit Tomi Pâș-Pâș. Și a adormit pe loc.
Sfor... sfor...!
Cel mai mare zgomot din vale era acum un sforăit mic.
