Dinozaurul Trop-Trop

Trop! Trop! Trop!

Așa mergea Tomi, dinozaurul cel mic. Cu pași mari-mari, prin toată valea. Frunzele de ferigă tremurau. Lui Tomi îi plăcea să meargă apăsat: așa se simțea mare de tot.

Soarele apunea, și toată valea se pregătea de culcare. Numai Tomi mergea mai departe:

Trop! Trop! Trop!

În copac, păsărelele tocmai au adormit. Dar pașii lui Tomi le-au trezit.

Aripile lor au bătut cu putere.

Au zburat toate, speriate. Iar broasca țestoasă de lângă lac și-a băgat capul în carapace.

— Tomi, fă mai încet! au ciripit păsărelele.

— Dar eu doar mergeam, a zis Tomi.

Tomi s-a oprit. S-a uitat la picioarele lui mari-mari.

— Eu nu știu să merg încet, a spus el. Picioarele mele fac singure trop.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

Mama lui s-a aplecat și l-a mângâiat pe cap.

— Ba știi. Uite-așa merge un dinozaur care nu vrea să trezească pe nimeni. Pe vârfuri.

Mama a pășit încet, fără zgomot.

Tomi a încercat. Prima dată i-a ieșit un „trop” mic. A doua oară, un „trop” și mai mic. A treia oară, pe vârfuri, cu coada sus.

A pășit fără să se audă nimic.

A trecut pe lângă broasca țestoasă. Țestoasa nici nu s-a mișcat. A trecut pe lângă lac. Nici apa nu s-a mișcat.

— Mami, am reușit! a șoptit Tomi.

Acasă, sub ferigile mari, Tomi s-a cuibărit lângă mama.

— Noapte bună, Tomi Trop-Trop, i-a șoptit mama.

Mama l-a învelit cu o frunză mare de ferigă.

— Noapte bună... a șoptit Tomi Pâș-Pâș. Și a adormit pe loc.

Cel mai mare zgomot din vale era acum un sforăit mic.