Cortul de pături

— Facem un cort! a strigat Petru.

Era prima dată când Dora dormea la el. Și-a adus perna cu stele. Petru i-a arătat deja toată camera: mașinuțele, dinozaurul de pe raft și lanterna lui nouă, galbenă. De trei ori.

Au adus două scaune din bucătărie și cea mai mare pătură din casă, cea albastră. Au întins-o de la un scaun la altul.

Pătura atârna strâmb, ca o aripă ruptă.

— Merge, a zis Dora. Aproape.

— E o navă spațială, a zis Petru. Îi facem o fereastră sus, să vedem stelele.

— Ba e o vizuină de urs, a zis Dora. Și vizuinile nu au ferestre.

— Navă! a strigat Petru.

— Vizuină! a strigat Dora.

Petru a tras pătura spre el. Dora a tras pătura spre ea. Tot mai tare. Și mai tare. Până când...

Zdup!

Scaunul a căzut, pătura a căzut, iar cortul s-a făcut grămadă, cu Petru și Dora dedesubt.

Au ieșit de sub pătură. Petru s-a așezat într-un colț. Dora s-a așezat în celălalt. Amândoi cu brațele încrucișate.

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat Tata din ușă.

— Nimic, au zis amândoi deodată și s-au uitat fiecare în altă parte.

Tata a ridicat din sprâncene și a plecat încet.

Și atunci Petru a auzit ceva. Dora își trăgea nasul și își strângea perna cu stele în brațe.

— Mi-e dor de mama, a spus ea încet. Acasă, mama îmi face mereu o vizuină din pături. Așa nu mi-e frică.

Petru nu știa asta. El credea că Dora vrea doar să fie cum zice ea.

Petru s-a uitat la lanterna lui. Apoi la Dora.

— Știi ce? a zis el. Poate să fie o vizuină de urs... care zboară printre stele.

Dora a zâmbit, cu ochii încă uzi. Petru i-a întins mâna, iar ea a apucat-o.

— O vizuină-navă, a zis ea. Și eu știu cum facem luna.

Tata a adus cârlige de rufe și au prins pătura bine de scaune. Dora a pus lanterna înăuntru, cu lumina în sus, iar pe tavanul cortului a apărut o lună rotundă și galbenă.

— Atunci nu mai trebuie fereastră, a zis Petru. Avem luna noastră.

S-au întins unul lângă altul, pe perne.

— Noapte bună, urs-astronaut, a șoptit Dora.

— Noapte bună, ursoaică-astronaut, a șoptit Petru.

Tata a stins lumina cea mare. În cort a rămas doar luna lor galbenă. Petru a stins lanterna și a aprins-o la loc, să vadă dacă luna e tot acolo. Era. Dora a mai strâns o dată perna cu stele, dar nu mai era tristă.

— E cel mai bun cort, a mai zis Dora, cu ochii închiși. L-am făcut împreună.

Se auzea doar un sforăit încet.