
Tata o ridică pe Sofia și o învârte prin cameră. Uiii! Și Iepurica? Se învârte și ea!
Pentru copilul care arată cu degetul și cere „iar!”
La 2 ani, o carte se citește cu degetul: acolo e cățelul, acolo e mama, acolo e el. Nu contează că ați terminat-o de trei ori. Dacă pe pagină e chiar el, o aduce singur și ți-o pune în brațe.

La doi ani, copilul nu ascultă povestea de la un capăt la altul. O răsfoiește în felul lui: se oprește la pagina cu pisica, spune „miau”, întoarce două foi deodată și revine la pisică. Fiecare seară e altfel, și e bine așa.
Recunoaște fețele pe care le vede în fiecare zi și îi place să le numească. Când pe pagină sunt mama, tata, bunica și iepurașul lui de pluș, cartea devine un joc de-a „cine e aici?”, pe care îl cere până adoarme.
Cuvinte puține și sunete de imitat: hop, miau, sss. Cât să termini pagina înainte să vrea s-o întoarcă.
Un refren care revine mereu. De la a treia seară, îl spune el înaintea ta.
Oamenii și jucăriile din casa lui, mari în pagină, ușor de găsit cu degetul.
Câteva cadouri la care un copil de doi ani se întoarce singur, zi după zi. La vârsta asta alege-le fără piese mici, pe care le-ar putea duce la gură.
Merge sigur pe picioare și vrea să care lucruri dintr-o cameră în alta. Un cărucior cu cuburi sau o rățușcă pe roți, pe care o trage după el prin toată casa.
Turnul contează mai puțin decât clipa în care cade. Cuburile moi sau de lemn, cât palma lui, rezistă la multe prăbușiri.
Bate toba înainte să știe vreun cântec. Bate, ascultă și bate iar, mai ales când dansezi și tu.
Adevăratul cadou e după-amiaza în parc cu tine: aruncă, fuge după ea și râde de fiecare dată când o prinde.
Imită tot ce vede în bucătărie. Cu două oale și o lingură îți servește supă imaginară toată după-amiaza.
Cu mama, tata, bunicii și jucăria fără de care nu adoarme. O poveste scurtă, cu un refren pe care îl învață repede, în care îi găsește pe toți cu degetul, seară de seară.
Citește un exempluUn exemplu scris pentru o fetiță inventată de 2 ani și jumătate: propoziții scurte, un sunet și același refren pe fiecare pagină. Pentru copilul vostru, refrenul pornește de la jucăria lui.

Tata o ridică pe Sofia și o învârte prin cameră. Uiii! Și Iepurica? Se învârte și ea!

Seara, Sofia se uită pe geam la lună. Bună, lună! Și Iepurica? Se uită și ea.

Sofia adoarme și visează un nor moale, ca o pernă. Hop! Și Iepurica? Sare și ea!

Tata îi mângâie părul. Sofia doarme dusă. Și Iepurica? Șșșt... doarme și ea.
Exemplu cu o familie inventată: Sofia, 2 ani și jumătate.
Nu. La 2 ani, copiii se uită la cărți cu plăcere, mai ales la fețele pe care le cunosc. Povestea e scurtă, pe măsura vârstei lui, iar imaginile duc mare parte din ea. Pe măsură ce crește, înțelege tot mai mult din aceeași carte.
Da, dacă ni le spui când faci cartea. Un „ham-ham” în loc de câine sau numele pe care i l-a dat pisicii intră în poveste așa cum le spune el, iar restul e scris cu vorbe simple, de repetat împreună.
Prenumele, data nașterii și câteva fotografii clare din ultimele luni: la 2 ani un copil se schimbă de la un anotimp la altul. Dacă știi cum îi spune jucăriei preferate sau bunicii, spune-ne și asta.
Începi cu prenumele lui și câteva fotografii. Refrenul îl învățați împreună.