Sarea în bucate

— Cât de mult mă iubiți? le-a întrebat Împăratul, la masă, pe cele trei fiice ale lui.

Surorile mari și-au îndreptat rochiile și s-au grăbit să răspundă.

— Ca mierea, tată! a zis sora mare.

— Ca zahărul! a zis sora mijlocie.

Fata cea mică s-a gândit puțin. Apoi a luat solnița de pe masă și a spus:

— Eu te iubesc ca sarea în bucate.

Împăratul s-a supărat foc.

— Ca sarea? Sarea e ceva de nimic! Pleacă din palatul meu, dacă așa mă iubești!

În palat s-a făcut liniște. Surorile mari s-au uitat în farfurii.

Fata cea mică și-a strâns lucrurile într-o bocceluță și a pornit la drum, cu lacrimi în ochi. Nu a spus nimic rău. A spus doar ce simțea.

Nimeni din palat n-a îndrăznit să-i ia apărarea. A mers o zi întreagă, prin praf și prin soare, până a ajuns la castelul unui împărat vecin.

La bucătăria castelului a găsit-o bucătarul, un moș rotund și bun.

— Ți-e foame, fata mea? Stai aici, la căldură. Dacă vrei, te învăț să gătești.

Și așa a rămas. Dimineața aprindea focul, la prânz curăța ceapa și morcovii, seara spăla oalele de aramă până străluceau. A învățat să frământe pâine, să fiarbă ciorbe și să coacă plăcinte. Iar pe toate le gusta de trei ori și le punea sare cât trebuie, nici prea multă, nici prea puțină.

În scurt timp, bucatele ei erau cele mai bune din tot ținutul, iar bucătarul o lăuda în fața tuturor:

— Fata asta are mână bună!

Într-o zi, a venit la castel, la ospăț, chiar Împăratul, tatăl ei. Fata l-a văzut pe fereastra bucătăriei și a pregătit un ospăț ca pentru un împărat: friptură, sarmale, plăcinte și pâine caldă. Dar pe toate le-a gătit fără pic de sare.

Împăratul a gustat friptura: fără gust. A gustat plăcinta: fără gust. Nimic nu-i plăcea. Oaspeții din jur mâncau și lăudau bucatele, dar el lăsa farfuriile pline.

La urmă i s-a adus un castron mic de ciorbă, sărată cât trebuie. A gustat-o și a lăsat lingura jos.

— Acum înțeleg, a șoptit el. Fără sare, nimic nu e bun.

Atunci fata a ieșit din bucătărie, cu șorțul alb pe ea.

— Tată, eu am gătit.

Împăratul a recunoscut-o pe loc și a strâns-o în brațe.

— Iartă-mă, fata mea. Tu m-ai iubit cel mai mult. Sarea nu se vede, dar fără ea nu e bun nimic.

Fata l-a iertat și s-au întors acasă împreună. Iar bucătarul cel bun a venit cu ei. De atunci, la masa împăratului, solnița a stat mereu în mijloc, lângă pâine.

Dragostea cea mare e ca sarea: mică, dar în toate.