Legenda mărțișorului pentru copii

Demult, la sfârșit de iarnă, Soarele a coborât din cer ca să vadă cum trăiesc oamenii.

A venit pe pământ ca o fată cu cosițe galbene. A intrat în horă, și toți s-au bucurat. Pe unde mergea ea, zăpada se topea.

Fata sărea veselă.

Dar de după un deal o pândea cineva: Zmeul.

Zmeul a luat-o pe Fata-Soare și a închis-o în castelul lui de piatră, sus pe munte.

Pe pământ s-a făcut frig și întuneric. Păsările nu mai cântau. Ghioceii nu mai ieșeau din zăpadă.

Copiii stăteau la geam, triști, și întrebau:

— Unde e Soarele? Când vine primăvara?

Atunci, un voinic din sat și-a pus căciula pe cap.

— Mă duc eu să aduc Soarele înapoi, a spus el.

A mers prin zăpadă o zi, apoi încă o zi. Vântul îi sufla în față.

Viscolul șuiera neîncetat.

— Nu mă întorc fără Soare! își spunea voinicul.

Și a mers mai departe, pas cu pas, până a ajuns la castelul Zmeului.

— Dă-i drumul Soarelui! a strigat voinicul.

Zmeul a mormăit și s-a luat la trântă cu el. S-au luptat mult, până când Zmeul a obosit, și-a desfăcut aripile și a zburat peste munți.

Fata-Soare a ieșit din castel și a strălucit iar. Dar voinicul s-a zgâriat la mână, și câteva picături roșii au căzut în zăpada albă.

Fata-Soare i-a luat mâna în mâinile ei calde, și zgârietura s-a vindecat pe loc. Apoi s-a întors pe cer.

Zăpada s-a topit. Acolo unde au căzut picăturile roșii, au răsărit ghiocei albi.

Era întâi martie. De atunci, oamenii răsucesc un fir roșu cu un fir alb și își dăruiesc mărțișoare.

Roșu pentru curaj, alb pentru ghiocei.