Legenda ghiocelului pentru copii

Era sfârșit de februarie. Pădurea dormea sub zăpadă, și Baba Iarna se plimba printre mesteceni, cu mantia ei albastră.

Copacii erau albi, pârâul tăcea, iar păsările au plecat de mult.

— Pădurea e a mea și rămâne a mea! mormăia ea.

Dar sub zăpadă, cineva mic s-a trezit.

Un ghiocel mic și-a scos capul prin zăpadă și a sunat din clopoțelul lui alb:

Cling-cling!

Baba Iarna s-a întors, supărată.

— Cine sună în pădurea mea? Înapoi la somn!

— Eu o chem pe Primăvara, a spus ghiocelul, cu glas mic. Dacă nu sună nimeni, ea nu știe că e vremea să vină.

Baba Iarna a umflat obrajii și a suflat peste el vânt rece.

Ghiocelul a tremurat. S-a aplecat până aproape de zăpadă. Îi era frig și îi era frică, și clopoțelul i se clătina într-o parte și în alta.

Dar nu s-a ascuns. A mai sunat o dată, încet de tot: cling.

Și cineva l-a auzit. Printre mesteceni a venit Zâna Primăvara, cu o cunună de flori în păr.

S-a aplecat și l-a acoperit pe ghiocel cu palmele ei calde.

— Te-am auzit, micuțule. Ai fost curajos. Acum nu-ți mai e frig.

Pe unde mergea ea, zăpada se topea și ieșea iarba verde.

Baba Iarna a oftat. Și-a strâns mantia și a plecat spre munți, să doarmă până la anul.

Ghiocelul s-a ridicat drept. Lângă el au mai ieșit ghiocei: unu, doi, trei. Păsările s-au întors în mesteceni și au început să cânte.

De atunci, ghiocelul iese primul din zăpadă, chiar dacă e încă frig.

Oricât de mic ar fi, sună din clopoțel, și Primăvara vine.