Melcul Bobo: poveste despre răbdare pentru copii

— Cine ajunge primul la căpșuni? a strigat buburuza Lina.

Lina a zburat. Furnica Tița a fugit. Fuga-fuga, erau deja departe.

— Hai, Bobo! i-au strigat de acolo.

Iar melcul Bobo mergea pe cărare, încet-încet. Avea căsuța în spate, și căsuța era grea. Căpșunile erau foarte, foarte departe.

Bobo s-a oprit. Și-a lăsat ochișorii în jos.

— Eu sunt prea încet, a zis el, trist. Nu ajung niciodată primul.

Dar nu s-a întors. A tras aer în piept și a spus:

— Încet-încet, dar ajung.

Și a pornit iar pe cărare, pe lângă pietricele, pe lângă fire de iarbă, pe lângă o păpădie mare și galbenă.

Dar deodată, cerul s-a făcut gri, vântul a scuturat iarba și a început ploaia.

Picăturile băteau încet pe frunze.

Lina și Tița s-au ascuns sub o frunză de căpșun. Dar frunza picura, și ele erau ude leoarcă.

— Brrr, ne e frig, au zis amândouă, tremurând.

Și cine a venit, încet-încet, prin ploaie? Bobo!

— Veniți la mine, a zis el. Eu am casa cu mine.

Lina și Tița s-au lipit de cochilia lui, sub marginea ei rotundă, unde nu ajungea ploaia. Picăturile băteau pe căsuță, dar sub ea era cald.

— E cald și uscat aici! a zis Tița. Bine că ai venit, Bobo!

Ploaia s-a oprit. Au mâncat toți trei căpșuni dulci și ude de ploaie, până s-a făcut seară.

Luna a răsărit peste grădină. Apoi Bobo s-a tras încet în căsuța lui.

— Noapte bună, Bobo, a șoptit Lina.

— Noapte bună, a zis Bobo. Încet-încet, am ajuns. Și a adormit.