Iepurașul Țopa și furtuna: poveste pentru copiii cărora le e frică de tunete

Afară ploua. Țopa aproape a adormit în cuibul de fân, lângă Mama. Ploaia bătea încet în frunze, ca un cântec de leagăn.

Deodată, cerul a bubuit.

S-a auzit un zgomot puternic.

Cerul s-a luminat o clipă ca ziua, apoi s-a făcut iar întuneric. Țopa a sărit în sus. Urechile i s-au făcut drepte-drepte.

— Mama, mi-e frică! a șoptit Țopa și s-a băgat sub urechea ei lungă.

Mama l-a strâns lângă ea, la căldură.

— Știu, puiule. Tunetul e mare și gălăgios. Dar noi suntem aici, în vizuina noastră, și e cald și uscat.

— Și dacă tunetul intră la noi? a întrebat Țopa.

— Nu intră, puiule. Tunetul stă sus, pe cer. Aici jos suntem doar noi doi.

— Hai să numărăm, a zis Mama. Când vezi lumina, numărăm până auzim tunetul. Cu cât numărăm mai mult, cu atât furtuna e mai departe.

Lumina a sclipit. Au numărat: unu, doi, trei.

Tunetul a răsunat puternic.

Apoi iar: unu, doi, trei, patru, cinci.

S-a auzit un alt tunet, mai încet.

— Auzi? a zâmbit Mama. Furtuna pleacă.

— Unde pleacă? a întrebat Țopa.

— Departe, peste dealuri. Se duce să tune în altă parte.

Tunetul era departe acum, abia se mai auzea. A rămas doar ploaia.

— Ascultă, a șoptit Mama. Ploaia are un cântec mic.

Se auzea un ropot mărunt.

Țopa a ascultat cu urechea ciulită. Picăturile cădeau pe frunze, încet, una câte una.

— Ploaia cântă încet. Nu mă sperie, a zis și Țopa.

Țopa s-a întors în cuibul de fân și s-a făcut covrig lângă burtica Mamei.

Mama l-a învelit cu urechea ei moale, ca o pătură. Afară, ploaia cânta mai departe, tot mai încet.

— Noapte bună, Țopa.

— Noapte bună, ploaie, a șoptit Țopa. Și a adormit ascultând picăturile.